marți, 20 iulie 2010

A Fine Frenzy


Am cazut. Mereu cad. Si uneori atat de adanc ma afund in chestia aia ce pare a fi o camera de unde nu mai pot iesii incat nici nu'mi dau seama cum de imi revin peste zile..ore..minute.

Sunt atat de neindemanatica..

Si cad. Nu vreau. Nici macar nu mai trebuie sa se intample asta. A fost scris sa se intample acum un an. In luna mai ...toata vara, dar, nu mai trebuie sa mai cad.

Nici macar sa ma impiedic n'ar mai fi cazul. Pietricele de'alea sunt peste tot. Ia sa iau eu matura si sa le sterg odata de peste tot, sa nu mai am cum sa le vad, sa trec peste ele, sa nu mai aiba nimeni ocazia sa se mai intalneasca cu vreuna din ele. Cu miile de pietricele care la prima vedere par atat de nemaintalnite si cand colo, odata ce'ai mai facut un pas te si prind in mreje si te fac sa te impleticesti si sa cazi . Ar trebui aspirate.

Sa vina o furtuna dintr'aia ca ieri si sa le mature pe toate. Sa plece odata! M'am saturat de ele.

Vreau sa ma trezesc fericita sa merg sa alerg si sa fac fiecare pas cu zambetul pe buze convinsa ca in calea mea in nici una din zile nu'si va mai face aparitia nici o nenorocita de pietricica sa'mi umbreasca ziua, sa ma faca sa cad si sa'mi numar orele pana la momentul cand ma voi baga in pat cu tristete. Vreau sa rad, cum stiu eu mai bine.

Un ras, dar din ala zgomotos de'al meu, mai ceva ca o muzica data la maxim, sa trezeasca toti vecinii, sa le impartasesc tuturor fericirea mea. Fericirea aia din nimic. Numai ca vad ca pe jos e gol, e maturat. Vazand culoarea albastruie pe coala aia alba de hartie si nici un nor nebunatic care ar vrea sa imi strice peisajul.

Sa rad si sa stau intinsa in mijlocul imensului verde din parc sa privesc cerul si sa fiu fericita.

Sa fie pescarusii mei iubiti care sa'mi aminteasca de mare, de faptul ca mai sunt 19 zile pana atunci. Sa'i privesc cum zboara si sa'mi dau seama ca mi'ar placea si mie sa am aripi din acelea albe cu putin gri care sa ma conduca oriunde le'as ruga. Fara vreun efort. Sa plutesc si sa'mi mai umezesc din cand in cand picioarele in vreo apa. In mare...intr'un albastru..intr'un atat de albastru ce'ti fura privirea, si sa nu mai plec de'acolo. Sa'mi fure mintile.

Singura? voi fi mai fericita?...i don't know.

Vreau sa nu mai cad. E singurul lucru pe care'l vreau. Sa zbor si sa nu mai cad.

Intr'un fel, e ca mersul pe bicicleta. Poate putin mai usor.

Cand zbori sangerezi? ...cand am invatat sa merg pe bicicleta tot timpul aveam gleznele pline de sange. Poate si din cauza ca bicicleta era prea mica.

Dar am invatat vreodata cu adevarat sa merg pe bicicleta?

...atunci, voi invata sa zbor.


..nici sa inot nu stiu, dar asta e alta poveste.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu