sâmbătă, 18 august 2012

În drum spre..

Clopotele bisericii bat în speranţa plângerii celor ce-au plecat. Cu fiecare sunet, locatarii se gândesc în tihnă dacă a fost corect că Dumnezeu le-a luat partea importantă a vieţii lor, însă nimeni nu decide pe cont propriu ce-ar putea avea şi ce nu.
E regretabil când vezi atâţia oameni zi de zi oftând pentru puţinul ce nu se mai află lângă ei. Nu realizează însă că de-ar deschide puţin mai mult ochii ar vedea că durerea lor nu e nici pe departe cea mare, că toată viaţa le-a fost înscenată. Atunci se întreabă toţi ce rost mai au pe-acest Pământ. Nu cred însă că cei ce-au ajuns la punctul acesta şi-au dat seama ce mici suntem în faţa creaţiilor grandioase pe care probabil nu le-au explorat. Aceasta ar trebui să fie prima lor mişcare.
Deşi sunt una din multele feţe ce şi-au pus întrebarea esenţială, nu îmi pot da seama ce rău am putea face de-am rămâne.
Timpul ni se înfăţişează deseori în haina unui inamic şi ar fi păcat să trecem peste el adânciţi în grijile vieţii de apoi.
Să încercăm a ne pune şi inteligenţa la bătaie.
Să vizităm, să ne aventurăm pe munţi, să explorăm locuri ce aduc gânduri liniştite, să sorbim viaţa din priviri, iubind. Apoi, când totul se va termina, să avem discuţia cu noi înşine.
Perspectiva vieţii cu singuranţă se va schimba.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu