luni, 17 septembrie 2012

Cu toamna în suflet

Câte veri mai trebuie să treacă, de câte ori trebuie să mă îmbrac înapoi în uniforma de liceu, câţi paşi trebuie să fac prin casă pentru a realiza că situaţia s-a schimbat, am crescut. Niciunul din cei trecuţi nu mai au vreo tragere de inimă să păşească pe-acolo, eu de ce-am rămas?
Mă agăţ într-un fel ciudat de locuri, oameni şi întâmplări, apoi vine o vreme când e imposibil să mai umblu cu ele alături, dar eu le tot car după mine. Mi-e teamă.
Nu îmi place toamna, ştiu că atunci când prima zi din acest anotimp răsare, totul se schimbă. Ieri, umblam fără griji prin parcuri, cu toţii. Azi, plouă şi e al dracului de frig iar noi nu mai putem sta împreună.
Singurul fapt benefic în acest anotimp este că îmi vin idei pe bandă rulantă, orice prostie sau idee mai importantă. Se ivesc şi alcătuiesc tot ce-am căutat de-a lungul verii, mă salvează.
Cum de n-am realizat? Ăsta e colacul meu de salvare, dar tot n-am învăţat să înot.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu