duminică, 19 mai 2013

tinereţe

A leşinat. Aseară. Doctorii îşi făceau ei datoria de a o readuce pe tărâmul unde nimic nu-i de ajuns, dar ea se încăpăţâna să se uite în gol. Aşa o definesct toţi prietenii. Încăpăţânată. Care toţi? Din ăia mulţi şi fără rost, dacă au rămas vreo trei care o mai sună din când în când, e bine.
Mereu s-a întrebat cum arată interiorul unui spital. Văzuse prin seriale sau acu câţiva ani la naşterea verişoarei ei, dar niciodată nu a marcat acest teritoriu în postura de pacient. Black out, şi nimic n-a mai contat. S-a trezit după câteva ore bune, şi-a privit mâna dreaptă, înţelegând că nu era acolo pentru că înfăptuise vreun act eroic. Atunci şi-a adus aminte de toţi oamenii ăia de la Gara de Nord ce dorm în propria urină. Nu i-a trecut nicicând prin cap că va fi vreodată în postura lor.
*cling cling cling*, se auzea în întreg salonul. Voia doar să afle ce s-a întâmplat şi nimeni nu venea cu un răspuns.
N-am fost o fată rea, se gândea, şi dorinţa de a face lucruri necugetate ardea din nou.
N-a mai avut apă în corp, auzise, dar e imposibil, corpul uman e format din apă.
N-a mai fost hidratată, alcoolul îi plutea în sânge. Eh, aşa mai vii de-acasă.
Dar cum să plutească alcoolul?
Şi apoi şi-a dat seama că de fapt căuta răspunsul la întrebarea pe care şi-a pus-o la fiecare stare critică. Doare când mori?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu