joi, 26 iunie 2014

Viața la țară

N-a trecut atât de mult timp de când n-am mai trecut pe-acolo, dar așa simt. Nu-mi amintesc toate năzbâtiile pe care le-am făcut, singură sau împreună cu prietenii mei, dar pe cele mai importante sigur le pot readuce la viață.
A trebuit să-mi vărs aceste gânduri cu ocazia zilei de duminică. Am dat o fugă până la locul în care părinții mei și-au luat o casă, iar imaginile din copilările au continuat să curgă.
Cu siguranță pot să povestesc despre clipa în care mamaie m-a tras de păr și mi-a zis că nu dorește să plec de-acolo prea curând. Țin minte chiar și dățile în care ne strângeam toți copiii de pe stradă pentru a ne juca, când am învățat să merg pe bicicletă-una mult mai mică decât mine-care-mi făcea de fiecare dată răni, dar n-am renunțat niciodată să învăț(nici acum nu știu să merg prea bine).
Oare unde se duc toate femeile bătrâne de pe toată strada Luncii?
Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ar putea muri. Mai ales tanti Marieta, care venea după noi-copiii strânși pe la porți-și ne uda de ne făcea fleașcă.
Unde se duce copilăria? Tind să cred că nu are cum să dispară, și că de-abia acum începe adevărata viață fericită.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu