luni, 30 noiembrie 2015

Drum fără întoarcere

Poate că luna asta n-a trecut degeaba. Poate că măcar pe câțiva dintre noi ne-a făcut să realizăm câteva lucruri importante. În primul rând, schimbarea trebuie să vină de la noi și apoi s-o cerem pe a celorlalți. Nu e drept să fim nervoși și să acuzăm pe altcineva de ceva ce poate chiar noi am provocat.
Eu personal cred că nimic nu e întâmplător. E crud și trist, foarte trist. Atât de trist încât te poate lăsa fără cuvinte și fără să mai vrei să acționezi contra nimănui. Dar până la urmă, cel mai important e să acționăm împotriva propriilor noastre acțiuni. E greu să-ți dai seama că poate chiar tu ești problema, atunci când ceva atât de grav se întâmplă. E dificil să ceri schimbare chiar de la tine, când tot ce-ți vine să faci e să arunci cu vina asupra tuturor. Dar nu e poate mai ușor să evităm o altă catastrofă?
Nu cred că e cu "Cere și ți se a da" sau cu "Fă un bine ca să ți se dea înzecit înapoi", nu. Cred că putem să fim așa cum de fapt trebuie să fim, cu bune și cu rele. Cred că putem avea discernământ și să ne asumăm atunci când greșim fără să mai fie nevoie să dăm vina pe cel de lângă noi. Cred că putem fi cu adevărat oameni.
Cred, deși de fiecare dată când văd vreun fapt care nu ne mai caracterizează ca fiind oameni, îmi vine să urlu.
Drumul pe care am pornit acum nu mai are întoarcere, dar cu siguranță ne va deschide alte drumuri, mai mici, pe care să mergem cu capul sus.

luni, 16 martie 2015

Poveste

Era întruchiparea omului de 45 de ani, necăsătorit, care locuia doar cu mama. Tatăl a fost omorât pe stradă de un vagabond. Aproape virgin bărbatul, spun aproape, pentru că tentativa lui de pe băncile facultății a rămas fără răspuns. Nu prea avea prieteni. Vreo două, trei cunoștințe de 17, 18 ani de la locul de muncă. În rest, viața și-o petrecea doar acasă. Nu era însă împlinit nici pe partea financiară.

A încercat să termine o facultate de construcții, dar și-a dat seama că asta este ce voia să facă în viitor, așa că a renunțat. De vreo doi ani, tot vine în acest loc de muncă aglomerat, unde se găsesc doar studenți și câțiva pensionari. Încearcă și el, ca puținii angajați ai firmei, să-și facă treaba cum trebuie, și speră într-un viitor îndepărat la o promovare. De fiecare dată când o persoane răspunde la telefon, inima îi crește, iar timbrul vocal, de asemenea.

Vrea ca cu fiecare treabă terminată perfect, să arate că el poate mai mult, că merită promovarea. "Bună ziua, numele meu este X, de la compania X, vă sun în legătură cu X, sunteți amabilă să îmi răspundeți?", se aude o voce aproape matură ce răsună în toată încăperea. Sunt zile în care mai ia și pauză. Se întâmplă însă foarte rar.

 Când mama lui-o femeie trecută de 70 de ani-îi gătește mâncarea lui preferată, varză la cuptor, atunci e o zi cu adevărat specială. Într-un pachețel frumso aranjat, ca pe vremea când mergea la școală, își pune câteva linguri de mâncare și îl duce la serviciu. Pentru a-și dezvălui întotdeauna talentul de bucătar al mamei, lasă pachetul în mini frigiderul de la locul de muncă.

 Dar de cele mai multe ori, aparențele înșală. Casa în care locuiește are doar o cameră și un hol mare.

Bucătăria nu e mai lungă de doi pași, nu ar încăpea în ea mai mult de două persoane. Locuința o cumpărase tatăl lui pe vremea când o curta pe mama sa. N-a fost niciodată sigur că domnișoara o să accepte vreodată, dar după câteva luni nunta a fost aranjată. Nu s-a schimbat nimic în cei50e ani în acea încăpere.

duminică, 15 martie 2015

Gora

Gora e subtilă, plină de învățături și religie, fără a fi plictisitoare.
 Autorul vorbește mult despre Dumnezeu, nu neapărat despre un singur El, dar în principiu despre Dumnezeu. În mare parte, am înțeles că Tagore de fapt vrea să ne deschidă mintea, să ne facă să înțelegem că doctrinele care ne sunt băgate pe gât de când suntem mici, ni le putem șterge. Vrea să ne arate că atâta timp cât credem în ceva, în orice, și suntem onești cu noi înșine, nu avem de ce să ne rușinăm.
Mai bine să nu credem în nimic, să luăm câte puțin din toate, decât să fim adepții unui crez, și să fim de fapt oameni goi pe dinăuntru. Lucrul ăsta se întâmplă cu oamenii din Brahmo Samaj, descriși în carte. Ei își dau cu pumnii în piept că sunt credincioși, că merg la toate întâlnirile organizate de această organizație, dar de fapt, dacă cineva vrea să treacă de partea lor, îl judecă aspru fără a-și pune vreo întrebare îl legătură cu persoana respectivă. Doar pentru simplul fapt că nu are aceeași doctrină cu ei de la început, e considerată o persoană nedemnă de a face parte din casta brahminilor. 
În schimb, când Gora află adevărul, totul îi apare într-o lumină mult mai bună.  Din persoana care încearcă să protejeze India și pe oamenii care locuiesc acolo, se transformă în persoana căreia nu-i mai pasă așa mult, ajunge să-i pese mai mult de faptul că acum poate sta cu oricine vrea la masă, poate să bea din apa oricui și poate fi prieten cu oricine. 
Nu aș vrea să dau mai multe detalii, dar mi-a plăcut. Chiar aș vrea s-o mai citesc încă o dată. Simt că mi-au mai scăpat câteva idei importante. Eu o am în formatul ăsta.

miercuri, 11 martie 2015

Provocare

Am găsit cam de prin anul trecut un site despre cărți, Goodreads. Are tot felul de recomandări, de la romane siropoase, până la piese de teatru sau cărți extrem de proaste-că de, mai există și de-astea. Tot de anul trecut, pe același site, am văzut că e un fel de joc/provocare.
Reading challenge, jocul care te face să-ți petreci mai multe ore cu nasul în cărți, doar pentru ați îndeplini obiectivul pe care singur/singură ți l-ai setat. Bine, poți să-ți și micșorezi rata de cărți pe care le vrei citite într-un an, dacă la un moment dat ți se pare că nu poți să ții pasul, dar n-ar fi rău să încerci. Încă o pagină nu face rău nimănui, așa că provocarea pe care mi-am setat-o în 2015 este de 75 de cărți.
Pentru unii poate părea puțin, dar faptul că acest lucru mă provoacă să citesc în fiecare zi, mă ajută foarte mult.

miercuri, 25 februarie 2015

Vârsta decisivă

Nu am trăit încă mai încolo de 23 de ani, dar cred că nu o să mai fie chiar atât de dificil. Între 18 ani şi 22 mi se pare că toată lumea îţi stă ţie pe cap.
Toate ideile, frustrările tuturor fac parte din tine, iar ale tale, parcă nu mai contează chiar atât de mult. Te trezeşti dimineaţa, îţi spui că ai să faci atâtea lucruri, şi până la sfârşitul zilei, constaţi că ai ajuns din nou pe scaunul calculatorului şi te uiţi la seriale.
Sau poate fac doar eu asta.
Ştiu că sunt mulţi care la vârsta mea au afaceri, fac proiecte, internship-uri sau alte lucruri care-i ţin tot timpul ocupaţi, dar aşa sunt eu. Asta-i firea mea. Până nu găsesc lucrul ăla, legătura aia măruntă pentru care să mă lupt până la capăt şi să-mi placă, nu pot să fac altceva. Caut, aştept, mă uit, sper, dar nu pot să fac ceva care nu-mi place.
Da, da...în viaţă nu facem numai ce ne place, dar de ce nu? Ce-i cu expresia asta? Normal că putem face ceea ce ne place, că altfel de ce dracu mai trăim? Doar să luăm nişte amărâţi de bani care oricum se duc mai repede decât au venit şi să facem copii? Nu, ăsta nu pare a fi visul meu. Poate că altcineva s-ar regăsi la fix în descrierea asta, dar nu eu.